poem în care îmi spun totul

un fel de-a lungi clipele ar fi să lăsăm să le curgă balele

din păcate nimic nu mă poate ucide nimic nu mă termină nimic nu mă poate odihni
eu mi-am chemat într-o seară morţii
eu am suportat sosirea morţilor
eu le-am spus că am văzut dinspre obrazul unui bărbat
o lumină vecină cu moartea
eu i-am rugat
eu coatele mi le-am pus lângă genunchi şi i-am rugat

vreau să am vidul acesta de viaţă în mine
insomnii cu neon îmbrăţişări violente căderi lente
vreau să mi se lase sângele îndrăgostit
să ţâşnească prin pori a revoltă
vreau să mă prindă măcelarul de păr şi să frece cu mine scările rugului
pe care mai arde încă o fetiţă cu zmeu

într-o moarte de probă înot îmi tai drum prin ea
din laptele ei fără fund mă ofer într-un poloboc nimănui

şi-mi crapă pielea pe la colţuri nu mă mai încape carnea
din porunca morţilor mei o să trăiesc totul
pe muchia aceasta de durere

să nu te îndoieşti că timpul n-are trup ca şi tine
îl ling cu limbile vârstelor mele
divizibile prin ele

sub braţ mârâie promisiunea unei aripi
zbor spre tine într-o aglomerare de şoimi
ştii să te aperi?!
ştii să îmi umileşti mândriile cu palma?!

opreşte rostogolirea
înăuntrul meu e o moară zdrobesc cu sârg cam tot ce-i os
să-ţi fiu aluat să-ţi stăpâneşti o foame

ştii bine
în urma ta iubirea îmi îndeasă o batistă în gură:
din haita sălbatică a sângelui meu
doar un lup îmi împunge cu botul lui pielea pe dinăuntru
şi-ncearcă să sară prin ceafă în afară

râd

ca şi cum ne-am iubi într-un lift
în tine locul meu va rămâne mereu
mult prea îngust