caut marginea

oarbă

când nu mai putem dispărea
ne înfigem inimile în cârlige metalice
ne-ntindem cu faţa în sus şi le privim cum atârnă deasupra noastră sleite
să ne-nţelegem
ce vreau să spun aici e că dacă avem destulă voinţă şi îndeajuns de reală foame
ne putem mânca inimile singuri de jos în sus
cu gurile ca nişte pompe de epurare
a simţirii

uite
mergeam prin urmele tale uriaşe împiedicându-mă-n riduri de-asfalt
şi nici măcar nu am strigat aşteaptă-mă că tind să te ajung
atunci mi-am mâncat un colţ de inimă pe stânga

apoi
tu meştereai ceva la nişte trompe ţi se făcuse de auz de cheia sol ţi se făcuse
eu învăţasem să cânt din gene şi vene concert de fiinţă pentru o altă fiinţă
şi doi dumnezei
era atât zgomot în ochii tăi şi n-ai auzit
atunci mi-am mai mâncat un colţ de inimă pe stânga

acum încă respir
umblu cu un cuţit înfipt în spate
şi aştept să mă doară

6 comentarii:

Dodo l'oiseau spunea...

Felicitari! Esti geniala!

Anonim spunea...

Am citit cateva postari anterioare. Ai mare talent. Deci, bravo.

ganduri.aruncate.pe.net. spunea...

Compui superb!:] Felicitari! Si nu-ti irosi talentul:*.

Alexandru spunea...

De mâna sunt stângaci, şi-acum conştientizez că poate şi de inimă aşa de bine pot fi.

Invizibilul spunea...

Femeile scriu mai multe poezii decat barbatii...Cu toate astea , cei mai mari poeti sunt tot barbatii . O mare enigma !
Umor si ciocolata!

Alexandru Popovici spunea...

Surubika, ti-am spus de nenumarate ori, scrii uimitor de bine! De asemenea, reciti foarte duios poemele. Te vrem la cenaclu. Important e sa vrei si tu.

Pe messenger nu prea am putut da de tine, da-mi tu un semn cand poti.

Multumesc,

Alexandru Popovici