prestidigitaţii

cu o mână

şi-au ajuns rugile noastre cârcei în pulpa domnului

fă linişte una mare în care să aud aerul julindu-şi coatele
tu ştii că pereţii respiră prin noi tu ştii că suntem doi pereţi paraleli
care nu şi-au găsit acoperişul

îţi spun
nu-i uşor să te afli în faţa trecutului tău şi să dai socoteală pentru viitor

îţi spun
unele corăbii trec o singură dată prin sângele tău
prinde-ţi inima-n odgonul uneia şi mergi de vezi
adâncul

urnind pietrele am făcut un efort aşa de mare că mi-a pierit vederea
am intrat pipăind pereţii pe ei un fel de muşchi uman moale şi rece
sub tălpi un fel de şiroire caldă şi-o linişte suptă în timpane

şi dacă pe frunte îmi transpira un scrâşnet a neuns
am ştiut că o salbă de ochi mi-a pus cătuşe gândului

animalul s-a apropiat mi-a mâncat o mână şi nu m-a durut

animalul s-a îndepărtat în urma lui mi-a crescut din buric o poftă am întins-o pe-o piatră şi-am adormit. în somnul meu creşteau mâini din pereţii văgăunii

şi-am văzut apoi un altar din degete surprinse-n rugăciune în mângâiere în căutare

bătrânii mei văduviţi de-o mână intră sălbatici în mine
o coloană îmbrăţişată cu sine un lanţ de celule respirânde

iar eu le brodez aripi le cos aripi le sculptez aripi scot aripi pe gură nasc aripi pentru ei
domesticind aerul

şi-au ajuns rugile mele degete înfipte-n carnea domnului